Parentingul modern si sentimentul de culpa

In aceasta noua maternitate sentimentul de culpa imi sta ca un ghimpe in talpa. Desi sunt persoana care ia lucrurile relaxat, cu multa incredere in ce pot si reusesc sa fac. Acum sunt coplesita, un sentiment difuz, care doar uneori iese la suprafata constientei, dar il simt acolo, ca Loch Ness ascuns sub apele reci si adanci.

Parentingul asta modern si toate teoriile lui uneori parca sunt prea mult. Am senzatia ca pentru a fi o mama valabila in ziua de azi TREBUIE sa: alaptezi exclusiv, fiind total zen daca bebele are zile in care vrea sa stea la san non-stop, daca are pusee de crestere (de care pana recent nici macar nu stiam ca exista) si se cearta cu tzitzi, sa stau relax, ca trece si asta curand, sa dorm cu bebele in pat, ca asa faceau si suratele mele din vremuri arhaice si asa este bine si sanatos, copilul doarme mai bine, daca ma simte aproape si il feresc de sindromul mortii subite a sugarului, sa nu il las vreodata sa planga, ca se frustreaza si va creste dezechilibrat emotional, daca plange prea mult sa ma intreb cu ce am gresit, caci copiii crescuti cu blandete nu plang (cel putin asa zice teoria si asa pare sa fie la celelalte mamici cu bebei crescuti bland), trebuie sa tin bebele cat mai mult in contact cu mine, sa il port in wrap sau alt sistem din asta cangurigen, caci asa faceau si suratele mele arhaice, asa este natural si bine pentru copii si bebelusii purtati sunt fericiti (asa pare sa fie la mamicile cu bebelusi purtati), sa nu folosesc scutece de unica folosinta, caci textilele sunt ecologice si mai sanatoase pentru fundulet, chiar daca trebuie schimbat copilul mai des si se enerveaza ca e ud, sa nu folosesc servetele umede, ca au o gramada de chimicale, care pot irita pielea bebelusului, sa nu folosesc suzeta, ca interfereaza cu suptul si creeaza obiceiuri proaste, plus e nenaturala si Doamne-fereste, e aiurea sa roada bebele plastic, sa nu ii iau jucarii, ca ii umplu creierul cu inputuri prea multe, colorate, eronate, il bombardez cu stimuli care de fapt nu il dezvolta, sa il las sa se intarce singur si sa curat bucataria de x ori pe zi dupa el, caci o sa imi multumesc mai tarziu cand copilul va manca singur la 2 ani, sa fac attachement parenting si natural parenting si nu-mai-stiu-care parenting, si - sigur am mai uitat ceva ce trebuia neaparat sa fac ...

Ati ametit deja? Si eu, cam tare. Simt ca nu sunt conforma, ca celelalte mamici fac totul instictiv mai bine decat mine, parca la ele vine totul natural, copiii lor nu plang, sunt fericiti si linistiti. Bine, si al meu in genere, dar are orele lui de maraiala, are si ore de plans - aparent de durere, dar uneori e atat de greu sa ghicesti de ii lipseste unui bebelus asa de mic. Si atunci ma scobesc de toate neputintele si imi gasesc atatea lipsuri, ca mama ...

Da, rational sunt constienta ca aberez, dar Loch Ness din cand in cand mijeste un cap din adancurile lui si imi face cu ochiul, ca sa nu uit ca e acolo.

Primele zile acasa

Proaspetii parinti sunt greu incercati in primele zile acasa. De unde la spital primeai ajutor si sfaturi mai multe decat ai fi avut nevoie, acasa te trezesti cu o fiinta atat de mica si fragila, pe care in sfarsit ai ragazul sa o studiezi din toate unghiurile. Dupa ce trece mirajul si ai umplut niste carduri de memorie cu poze, realizezi ca bebele nu mai este atat de linistit cum parea in spital, ca are voce si ca incepe sa para nemultumit din cauze neclare. Nu doar tu, si el trebuie sa se adapteze la noul mediu, ba chiar in mod mult mai radical decat tine. Daca vrei sa ai un start bun, este esential sa ramai calma. Starea mamei este usor citita si copiata de bebelus. Intelege si sa accepta bulversarea hormonala postpartum, incearca sa ii faci fata in mod pozitiv. Este normal sa te apuce plansul din orice, chiar si fara motiv. Daca tot trebuie sa plangi, plangi de fericire si scrie despre cat de fericita si recunoscatoare esti pentru experienta unica pe care o traiesti. Scrisul este o terapie foarte buna.

Ca sa reusesti a gestiona aceste prime zile, in care nu aveti inca o rutina, tu, bebe si tati (+ fratii daca sunt) inca nu ati interactionat suficient si aveti nevoie de acomodare cu noua formula, este bine sa fi citit dinainte cat mai multe din surse de calitate. Nu vei sti de la inceput sa ghicesti repede raspunsul la clasica intrebare - De ce plange copilul? - dar e bine sa ai deja o lista scurta de ipoteze. Sa ai raspunsuri si solutii te va ajuta sa nu intri in panica. Sau nu atat de repede ... Desigur, nu ti-a explicat nimeni de la inceput ca a trece prin toate ipotezele de pe lista poate dura ore in sir, iar apoi copilul sa adoarma fara ca tu sa fi inteles de ce a plans. E ok, in cateva zile te vei obisnuit cu faptul ca plange, ca deocamdata acesta este modul lui principal de comunicare.


La primul bebe am clacat prea repede la plansul bebelui la san, prost sfatuita fiind sa alaptez dupa program si intervale relativ fixe. Am tras concluzia gresita ca nu am lapte suficient si am suplimentat, compromitand astfel alaptarea complet. Nici la al doilea nu am fost mai desteapta. Abia cu Elias am reusit sa schimb lucrurile, in primul rand intelegand faptul ca nu totul trebui masurat, natura si corpul uman stiu sa regleze lucrurile perfect: nu trebuie ceas si intervale de alaptare, nu avem nevoie de cantar pentru proba suptului si nici de vreun biberon sa masuram cat lapte bea copilul. Da, avem zile mai maraite, ma trec ganduri - oare este lapte suficient? oare e ok fluxul? - dar lucrurile par sa se regleze de fiecare data din mers. Daca simt ca lucrurile devin apasatoare din vreun motiv - oboseala, somn prea putin, agasare de la atata stat in casa - imi pun muzica relaxanta sau citesc. Alaptatul poate fi imbinat in mod fericit cu cititul si cu muzica clasica, iar copilul nu poate decat sa beneficieze de un Mozart atat de timpuriu ;)

Cu baitele inca nu avem mare succes, Elias e un friguros si nu ii place senzatia de rece pe piele, si schimbatul il supara, insa incercam sa il acomodam cu aceste noi senzatii incetul cu incetul. Pe fiecare zi ce trece devine mai atent la mediul sau, chiar din primele zile am observat ca studiaza foarte atent hainele cu care sunt imbracata, camera in care se afla, recunoaste deja spatiile familiare, mobila, vocile celor din familie.