Da-mi ce am nevoie, nu ceea ce imi doresc!

Da-mi ce am nevoie, nu ceea ce imi doresc!

Cum facem diferenta intre nevoile copiilor si dorintele lor? Ce le este cu adevarat necesar si benefic si cand trecem pragul spre moft si rasfat? Este clar ca de la o anumita varsta dorintele sunt alimentate de mediu si nu toate sunt benefice pentru copil. Limitele devin necesare. Dar cum le putem seta in mod bland, fara a le taia aripile? Sunt sigura ca toti parintii se confrunta cu aceste intrebari. Din pacate insa, observ in jur mult prea multe exemple negative, in care parintii raspund acestor provocari in mod agresiv, fara rabdare, distrugand independenta, creativitatea, ba chiar stima de sine a copiilor. Sa nu ne mintim, efectele atitudinii noastre sunt resimtite pe termen lung, daca nu chiar pentru toata viata.

Frustrarile trebuie exprimate

De cate ori pe zi ne simtim noi, adultii, frustrati? Traficul, vremea, serviciul, vreun client, calculatorul care face probleme, acasa mai ardem o mancare, spargem o cana. Pe paracursul unei zile, neindoielnic adunam o lista intreaga de situatii frustrante. De ce ne imaginam ca nu este la fel si pentru copiii nostri? Deosebirea este ca noi am invatat sa descarcam verbal aceste tensiuni, insa copilasii sub 3 ani inca nu detin inca aceasta capacitate. Ei isi exprima tensiunea interna tipand, trantind obiecte sau trantindu-se pe jos, lovind in noi sau in diverse alte modalitati, in functie de personalitatea lor si temperamentul innascut. In timp ce un copil este vesel mai mereu si denumit ca fiind "cuminte", altul poate da mari batai de cap adultilor printr-un temperament mai vulcanic. Putem intalni comportamente in toata gama, chiar in aceeasi familie.

Sa opresti in permanenta exprimarea frustraii unui copil este nu doar eronat, dar si periculos pentru sanatatea sa psiho-emotionala. Cunoasteti cu toti acel "baietii nu plang", nu-i asa? Copilul va invata doar ca exprimarea emotiilor este gresita, ca adultii nu il inteleg si singura lui solutie este sa se inchida in sine. Este aceasta ceea ce ne dorim pentru copiii nostri? Sa devina adulti care nu sunt in clar cu propriile emotii, care nu pot gestiona propriile raspunsuri emotionale la diversele situatii de viata?

Sa exprimam frustrari nu inseamna sa facem rau altora

Cand copilul nu vrea sa manance, nu vrea sa se imbrace, tipa fara motiv, se tranteste etc. comportamentul acesta nu este unul indreptat impotriva parintelui. Este expresia unei frustrari. Ceea ce parintele poate sa faca este sa intelega cauza acesteia si sa manifeste empatie. Poate ca este prea obosit pentru a mai merge cu parintii la cumparaturi? Este explicabil atunci, daca face o scena in mijlocul magazinului. Poate este gelos pe fratele sau si se manifesta prin agresiune impotriva mamei. Poate il frustreaza sa stranga jucariile sau simplul fapt ca noi impunem vointa noastra, iar el inca nu a inteles cu adevarat ceea ce le cerem.

Este important cand le cerem ceva copiilor, sa le explicam cat mai clar de ce este nevoie ca ei sa faca acel lucru: trebuie sa ne spalam pe maini pentru a fi sanatosi, trebuie sa strangem jucariile, altfel ne vom impiedica de ele si vom cadea etc.

Regula de baza: permitem exprimarea emotiilor negative, dar NU permitem sa faca rau altcuiva sau sa produca stricaciuni, si in niciu caz NU permitem sa se puna in pericol

Acestea sunt limite ce trebuie clar setate si intotdeauna respectate. Un adult poate si trebuie sa gaseasca metode blande de a opri o actiune care raneste sau distruge. Aici nu exista comporomisuri. Manifestam empatie pentru frustrarea sa, ii vorbim calm, insa il indepartam sau indepartam obiectul care ar putea fi distrus. Tipa? Da, este posibil sa tipe, insa nu este o solutie sa anulam regula. Pentru ca el sa invete ce inseamna regulile si respectarea lor, prima conditie este ca parintele sa fie consecvent in a le impune.

A nu primi ce dorim este o lectie importanta

Mecanismele de autoreglare ale copiilor sunt inca imature, a face fata frustrarii de a inabusi o dorinta de moment este o lectie uneori grea, dar importanta. Astfel copilul va invata sa nu cedeze impulsurilor de moment, de a se detasa de propria stare negativa si de a o analiza rational: este ceea ce vreau acum, ceea ce am cu adevarat nevoie? Este acest lucru bun pentru mine? Aceasta rationalizare a frustrarii trebuie invatata impreuna cu parintele, ca mai apoi sa o poata utiliza cu succes in diferite situatii de viata.

Ghidul parintelui sa fie binele copilului, nu impunerea vointei proprii

Parintii au tendinta uneori de a isi impune propriile optiuni, persuadand mai mult sau mai putin bland copiii in a accepta varianta lor. Copilul nu va avea prea multe de castigat in aceste situatii, chiar daca parintele se va "bucura" de obedienta, "cumintenia" copilului. In fapt, el va concluziona ca alegerile lui nu sunt de luat in seama sau va avea tendinta de a renunta la a lua decizii in mod autonom. Atentie, asadar! Cand persuadati copiii sa renunte la ceea ce isi doresc, pentru ca nu vi se pare potrivit (de ex. joaca in noroi, imbracat altfel decat parintele considera potrivit, scoaterea caciulitei desi parintelui i se pare prea frig), intrebati-va daca actionati cu adevarat PENTRU copil sau doriti sa impuneti propria vointa.

Mindful parenting

As fi vrut ca titlul sa fie in limba romana, dar nu gasesc un concept care sa inglobeze perfect ideea de mindfulness. A fi prezent in mintea ta este - poate - expresia cea mai apropiata. E un concept foarte vehiculat in ultima vreme si poate pierde interes tocmai prin faptul ca a ajuns prea mainstream. Dar nu tot ce este mainstream este si eronat.

Pornesc mica mea analiza de la ceea ce NU este mindfulness:

Idealizarea trecutului

Multa lume, inclusiv eu, are tendinta de a idealiza trecutul - ca perioada anume in timp sau imemorial - ca fiind superior prezentului. In trecutul nepoluat de hiper-rational si ulta-tehnologic, mamele nasteau natural, maternitatea decurgea firesc, totul se derula in perfect acord cu ritmurile cosmice.

Pai nu chiar.

Cea mai apropiata de actuala noastra cultura occidentala este antichitatea greco-romana. Iar in acea perioada de timp maternitatea era departe de a fi ceva ideal si seren. Speranta de viata a femeilor era de ca. 35 ani, mortalitatea in anii fertili era enorma, iar raportul intre femei si barbati era 1:3, cu toate ca barbatii mureau la greu in razboaie. Femeile erau sub tutela unui barbat, la fel si copiii ei, ele se casatoreau in cazul grecilor la max. 14 ani cu barbati de ca. 30, ramaneau devreme vaduve si se recasatoareau, insa copii lor ramaneau in familia barbatului. Divortul si repudierea unei sotii erau frecvente, in aceste cazuri - la fel - copiii ramaneau sub tutela sotului. Toate acestea nu au stimulat prea bine atasamentul mama-copil, din contra. Alaptau copiii pana la varsta de 4 sau mai multi ani? Pai da, nici nu prea aveau incotro, era cam singura modalitate pentru unele femei de a asigura copilului hrana necesara, in plus, femeile primeau o ratie de hrana mult mai mica decat cea a barbatului, ratie care crestea daca alaptau un prunc. Atentie, prunc de gen masculin! De altfel, femeile instarite alte antichitatii plasau copiii si alaptatul lor in grija unor bone (wetnurse).

In orice directie a axei temporale investigam in continuare maternitatea, vom gasi date despre mortalitate materna si infantila ridicata, infanticid si nenumarate alte orori.

Elementele de serenitate ale maternitatii de atunci - ca si acum - sunt tocmai cele unde ne intalnim cu conceptul de mindfulness, acolo unde prezenta alaturi de copil, acest unic si miraculos halou mama-bebelus se rupe de contextul social si istoric si exista doar pentru sine. Nu cred ca trebuie sa cautam in trecut frumosul si naturalul pierdut al maternitatii, ci in noi.

Proiectarea in viitor

La celalat pol se afla excesiva proiectare in viitor a maternitatii. Aici regasim o atentie mare pentru "dezvoltarea" copilului, acea tendinda a mamei de a sacrifica orice pentru "viitorul copilului". Doar ca cel sacrificat este adesea tocmai prezentul, singura noastra certitudine. Ne luam atentia de pe nevoile prezente ale copilului nostru, anticipand eventuale nevoi viitoare, pentru ca le acordam o importanta mai mare. Viitorul pare sa straluceasca la orizont, pe cand prezentul ni se arata adesea marunt si meschin.

Privind constant in zare, s-ar putea sa ne impiedicam de piatra de pe drum. Nu neg, ma fura si pe mine peisajul, deja visez pentru micut urmatoarele luni, diversificarea, ziua cand va vorbi, cand va umbla, cand se va juca in parc cu copiii, cand va merge la gradi, scoala (Ramona Capriceanu, ti-am zis ca deja l-am programat pentru clasa ta :))))) etc. etc. etc., visez la fel pentru cei mari urmatoarele etape fascinante din viata lor. Nu zic ca ar fi gresit sa planifici, ca nu e cazul sa plutim prin lumea asta nepregatiti si neinformati, dar totusi, ancorarea in prezent trebuie sa fie cat mai solida pentru a avea o relatie echilibrata cu copilul, dar si cu noi insine.

Prezenta in aici si acum, mindfulness

Existam cu adevarat doar in prezentul continuu. Mindfulness mai inseamna si a ne observa detasat, fara a ne judeca. A ne accepta, a imbratisa momentul. In parenting aceasta detasare si acceptare ne aduce multe beneficii, copilul va simti atentia nedisimulata ce i se acorda, va fi pe aceeasi lungime de unda cu parintele, caci starea in prezent este naturala (inca) pentru el. De multe ori functionam dupa patternuri mentale da care nu suntem constienti. Insa a fi cu adevarat prezent in moment inseamna a fi cu adevarat atenti la experientele noastre si a nu le transforma in altceva decat sunt, prin aceste patternuri prefabricate, inseamna a scapa de anxietatea proiectarii in viitor sau rumegarea nesfarsita a trecutului.

Mindfulness  nu este ceva ce vine de la sine, majoritatea dintre noi am pierdut aceasta capacitate. Insa ea se poate (re)invata. Minim 10 minute pentru noi si reintoarcerea noastra in prezentul nostru continuu nu vor vaduvi copilul de prezenta noasta, ci ne vor imbogati fantastic.

Chiar acum e momentul sa incerci.

Parentingul modern si sentimentul de culpa

In aceasta noua maternitate sentimentul de culpa imi sta ca un ghimpe in talpa. Desi sunt persoana care ia lucrurile relaxat, cu multa incredere in ce pot si reusesc sa fac. Acum sunt coplesita, un sentiment difuz, care doar uneori iese la suprafata constientei, dar il simt acolo, ca Loch Ness ascuns sub apele reci si adanci.

Parentingul asta modern si toate teoriile lui uneori parca sunt prea mult. Am senzatia ca pentru a fi o mama valabila in ziua de azi TREBUIE sa: alaptezi exclusiv, fiind total zen daca bebele are zile in care vrea sa stea la san non-stop, daca are pusee de crestere (de care pana recent nici macar nu stiam ca exista) si se cearta cu tzitzi, sa stau relax, ca trece si asta curand, sa dorm cu bebele in pat, ca asa faceau si suratele mele din vremuri arhaice si asa este bine si sanatos, copilul doarme mai bine, daca ma simte aproape si il feresc de sindromul mortii subite a sugarului, sa nu il las vreodata sa planga, ca se frustreaza si va creste dezechilibrat emotional, daca plange prea mult sa ma intreb cu ce am gresit, caci copiii crescuti cu blandete nu plang (cel putin asa zice teoria si asa pare sa fie la celelalte mamici cu bebei crescuti bland), trebuie sa tin bebele cat mai mult in contact cu mine, sa il port in wrap sau alt sistem din asta cangurigen, caci asa faceau si suratele mele arhaice, asa este natural si bine pentru copii si bebelusii purtati sunt fericiti (asa pare sa fie la mamicile cu bebelusi purtati), sa nu folosesc scutece de unica folosinta, caci textilele sunt ecologice si mai sanatoase pentru fundulet, chiar daca trebuie schimbat copilul mai des si se enerveaza ca e ud, sa nu folosesc servetele umede, ca au o gramada de chimicale, care pot irita pielea bebelusului, sa nu folosesc suzeta, ca interfereaza cu suptul si creeaza obiceiuri proaste, plus e nenaturala si Doamne-fereste, e aiurea sa roada bebele plastic, sa nu ii iau jucarii, ca ii umplu creierul cu inputuri prea multe, colorate, eronate, il bombardez cu stimuli care de fapt nu il dezvolta, sa il las sa se intarce singur si sa curat bucataria de x ori pe zi dupa el, caci o sa imi multumesc mai tarziu cand copilul va manca singur la 2 ani, sa fac attachement parenting si natural parenting si nu-mai-stiu-care parenting, si - sigur am mai uitat ceva ce trebuia neaparat sa fac ...

Ati ametit deja? Si eu, cam tare. Simt ca nu sunt conforma, ca celelalte mamici fac totul instictiv mai bine decat mine, parca la ele vine totul natural, copiii lor nu plang, sunt fericiti si linistiti. Bine, si al meu in genere, dar are orele lui de maraiala, are si ore de plans - aparent de durere, dar uneori e atat de greu sa ghicesti de ii lipseste unui bebelus asa de mic. Si atunci ma scobesc de toate neputintele si imi gasesc atatea lipsuri, ca mama ...

Da, rational sunt constienta ca aberez, dar Loch Ness din cand in cand mijeste un cap din adancurile lui si imi face cu ochiul, ca sa nu uit ca e acolo.