Radiere

– Aş vrea să fiu un copac, să arunc toamna târziu toate frunzele uscate, tot bagajul epuizat de uzură, obosit, să dorm lung şi să mă trezesc primăvara reînnoită, crudă, gata sa reîncep a trăi.

– Toate acestea sună foarte poetic, domnisoară, însă realitatea este că odată ce semnaţi pentru această procedură, practic, memoria dumneavoastră va fi ştearsă. Selectiv, desigur. Aţi citit cu atenţie contractul pe care vi l-am trimis spre studiu?

Medicul o scrută rece şi lipsit de orice empatie. În fiecare zi îi treceau pragul oameni cu poveştile lor triste. Dacă nu ar fi fost astfel, nu ar fi venit să le şteargă. De când invenţia fusese patentată şi se deschiseseră sute de cabinete în lumea întreagă, în fiecare zi era asaltat de cereri de radiere a memoriei. Pacienţii erau de toate vârstele şi uneori avea senzaţia că îl confundau cu un psihoterapeut. Începeau mereu prin a-i povesti dureroasele amintiri pe care vroiau să le şteargă pentru totdeauna din viaţa lor. Devenise agasant, însă politeţea îi cerea să lase pacienţii să vorbească şi să nu îi întrerupă prea repede, arătându-le dezinteres.

Desigur, procedura era mai convenabilă decât terapia, o şedintă de analiză şi fixare a zonelor de memorie propuse spre radiere, apoi şedinta propriu-zisă de radiere şi pacienţii scăpau cât ai clipi de orice amintire nedorită. Avusese clienţi de la copii, până la bătrânei de 8 decade. Cea mai vârstnică pacientă de care îşi amintea, căci povestea ei îl impresionase, ceruse ştergerea amintirii insuportabile a unui accident în care îşi pierduse unul dintre copii. Îi devenise viața insuportabilă din cauza durerii si vroia sa își trăiasca ultimele zile ale vieții împăcată cu ea însăși. Nu i se părea firesc să rămână în viaţă după ce copilul ei murise și un teribil sentiment de vinovăție o chinuise toți anii după evenimentul tragic.

Medicul se întreba uneori ce se alesese de pacienți după radiere, însă nu era în răspunderea lui urmărirea lor post-procedură, iar accesul la dosar nu îi era permis la acel nivel. Deși se permitea doar stergerea  selectiva a memoriei, cu limita strictă în ceea ce privește durata memoriei afectate, nu exista vreo restricție anume asupra semnificației sau importanței amintirilor. Era alegerea liberă a fiecarui individ să elimine ceea ce dorea din viața și mintea sa. Oare erau într-adevăr fericiţi după radiere, se întreba el. De vreme ce nu îşi aminteau nici faptul că trecuseră prin această procedură, nu se întorsese niciunul să îi spună ce simte sau cum a evoluat viaţa sa după intervenţie. Auzea doar istoriile triste pe care oamenii nu le mai vroiau în viaţa lor. Apoi tăcere. O linişte densă şi apăsătoare ca înainte de o ploaie torenţială în miez de vară.

Se simţea uneori ca un gunoier. Gunoierul tristeţilor tuturor acestor oameni. La început suferise împreună cu ei: oameni abuzaţi, maltraţi, bolnavi. Suflete chircite de regrete. Se bucură împreaună cu ei pentru eliberarea de amintirea durerii. Însă după ce legislaţia s-a relaxat şi s-a permis liber oricui să îşi radieze memoria selectiv, treaba a început să devină ridicolă. Radierea amintirilor neplăcute a devenit un trend, ca mersul la sala de fitness. Compania care patentase procedura investise într-un marketing agresiv o sumă astronomică, cu roade pe măsura aşteptărilor.

– Da, cred că am înţeles foarte bine, spuse ea cu o voce stinsă şi ochii în pământ. Am înţeles, dar vreau să îl şterg. Trebuie să îl şterg. Restul propoziţiei se opri în nodul din gât, menit să oprească la timp o izbucnire emoţională nedorită. Încercă să îşi regleze respiraţia pentru a se linişti.

Medicul nu mai adăugă nimic explicaţiei, iar privirea sa deveni din sfredelitoare, mai degraba curioasă; sau poate chiar întrucâtva întelegătoare. O invită dintr-un gest scurt în camera de analiză, unde o conectă la aparat. Ea ştia bine ce urmează, iar medicul îi explica din nou că trebuia să încerce să îşi activeze în minte, cât se poate de detaliat, ceea ce dorea să dispară, pentru ca aparatul să fixeze „elementele de radiat“.

Pentru ea nu erau simple „elemente“, ci iadul zilnic, smoala care o transforma cu fiecare zi mai mult în ceva inert, lipsit de viaţă proprie. Nu trebuia să depună vreun efort pentru a-şi aminti, tocmai de aceea era aici. Era, poate singura scăpare de chinul insuportabil de a trebui să îşi amintească.

Încercă să se fixeze pe momentul când l-a cunoscut, petrecerea studenţească, muzica prea tare, grupul de amici dansând efervescent. Apoi apăru el de niciunde, se distingea clar de toţi ceilalti. Puţin prea strident, mult prea încrezător în sine, părea să ignore tot ce nu se ridica la standardele atenţiei sale selective. Îl studiase îndelung din colţul unde se retrăsese şi nu reuşea să găsească motivul pentru care i-a atras atenţia. Chiar o agasa atenţia pe care individul reuşise să i-o acapareze. Enervată pe ea însăşi, simţea că îi ard obrajii şi palmele îi transpiraseră. Se ridică dintr-o dată, pornind spre uşă, grăbi pasul pe lângă el cu capul în pământ, când el o prinse dintr-o data de încheietura mâinii şi privirile li se întâlniră - şi timpul se opri.

– Bine, am fixat elementul de radiere, puteţi trece mai departe, spuse asistenta.

Recapitulă cu intensitate primele săptămâni în care fuseseră nedespărţiţi, apoi declinul, dezinteresul lui, apoi dispariţia, sentimentul de pustiu, durerea. Încercă să readucă în memoria activă fiecare gest, cuvânt, miros, culoarea hainelor lui, senzaţia pe care i-o crea părul când i-l mângâia, aroma cafelei de dimineaţa băută împreună.

– Gata, am încheiat pentru astăzi, vă aştept peste o săptămână pentru finalizarea procesului.

Încă o săptămână după ce tocmai au făcut-o să îşi reamintească fiecare colţişor de suflet în care el s-a ascuns? Încă o săptămână în care timpul va fugi în cercuri şi nu va mai avea repere, de este azi sau ieri sau mâine ... Dar fie, măcar exista încă speranţa că toate se vor termina şi el va dispărea pentru totdeauna. Iar ea va fi, din nou, doar ea.

– Vreau să mă regăsesc, cred că m-am pierdut undeva în privirea lui, şi a plecat cu mine, îi explică prietenei câteva ceasuri mai tarziu, sorbind din ceaiul fierbinte.

– Nu inţeleg cum poţi să bei ceaiul atât de fierbinte. Sorry că te întrerup, ştiu că este important pentru tine, dar nu conteneşti să mă surprinzi. Arde!

– Este un ritual pentru mine, de când eram copilă şi beam ceai fierbinte în fiecare seară cu bunica. Doar noi două puteam bea ceaiul atât de fierbinte. Sorbeam câte puţin din el, puţin de tot, şi fierbinte. Nu mi-am dat seama niciodată că ar fi ceva neobişnuit. Revenind, vreau să te rog ceva. Trec mâine şi îţi aduc toate lucrurile care ar putea să îmi amintească de el. Te rog să scapi de ele cumva. I le trimiţi, le arunci, fă ce vrei, dar să dispară toate!

– În regulă, am să văd eu ce fac. Eşti sigură că asta vrei?

– Nu sunt sigură de nimic, dar ştiu precis că nu mai pot trăi aşa, asta e tot.

În următoarea săptămână trăi un carusel emoţional care îi creă vertij, de parcă nu doar sentimentele ar fi întors-o pe dos, ci cel mai înalt Montaigne Rousse din lume. Trecea în decurs de minute de la ură, la nostalgie, abia aştepta să radieze totul din memorie, apoi era din nou pe punctul de a se răzgândi şi să îşi apere inima zdrobită ca pe un pui de pisică nou născut.

Dar sosi ziua. Iar ea nu se opreşte din drum niciodată, îşi repetă din nou. Drumul duce întotdeauna înainte, da.

Medicul o întrebă daca se simte bine, căci o regăsi, după o săptămână, palidă şi încercănată.

– Da, voi fi bine, o auzi spunand mai mult pentru sine.

– Sunteţi sigură că doriţi să continuăm?

– Absolut! Trebuie să continuăm! arbora ea o atitudine de siguranţă şi curaj. Era atitudinea care o ajutase în viaţă să navigheze mereu înainte, oricât de tulburi ar fi fost apele, şi să iasă la liman, când nimeni nu credea că este posibil. Convinsese şi de data aceasta şi medicul îi zâmbi cald.

– Prea bine, să începem! mai auzi ea, apoi o cuprinse un somn ce o purtă într-un tunel lung, lung, albastru, alb, lung, departe, linişte.

Îşi amintea uneori de ea şi ochii aceia trişti, se întrebă dacă acum sunt mai fericiţi, dacă viaţa devenise mai blândă cu ea după acea procedură. Speră să fi fost aşa, părea o fată draguţă şi sensibilă. Nu ţinea minte prea mulţi pacienţi din ultima vreme, devenise uituc ca măsură autoprotectivă, însă ea îi rămăsese în minte, chiar şi după atâţia ani. Avea ceva în privire, care prevestea torente, o linişte ce nu făcea decât să ascundă furtuna de mai apoi.

Aproape vărsă paharul de vin roşu pe pantalonii cafenii de in, când o văzu într-o seară toridă de august la televizor participând la un talk-show. Se părea că între timp devenise un psiholog cunoscut și activ într-o vehementă mișcare împotriva procedurii de radiere a memoriei.

– La început totul părea să fie perfect în viața mea după radiere. Aveam o viață activă, mereu am fost sociabilă, cu un cerc larg de prieteni. Apoi încet-încet depresia m-a recucerit în ghearele ei nemiloase. Am început să nu mai ies, să nu mai vreau să vad pe nimeni. Îmi venea să plâng adesea, deși nu găseam nici un motiv real. Simțeam o tristele adâncă în inima, în corpul meu, în întreaga mea ființă, însă creierul meu nu putea să îmi ofere nici o explicație. Nu avea nici un sens! Rațional nu găseam o explicație pentru starea mea. Nu mai mâncam, îmi luasem concediu și mă izolasem de oricine încerca să mă ajute. Am avut noroc cu prietena mea cea mai bună, care a venit să mă caute la momentul potrivit. Eram plânsă de câteva ceasuri - ar fi greșit să spun bune, căci fuseseră cumplite - citind un volum de poezie cumpărat recent de la librăria din colțul străzii. O anume poezie mă zguduise ca un taifun și nu mă puteam opri din plâns. A sunat la ușă, am deschis, prietena mea m-a îmbrățișat, mi-a făcut un ceai, a încercat să mă liniștească, apoi a văzut cartea. I-am povestit cum nu mă pot opri din citit acea poezie, apoi nu mă pot opri din plâns, i-am explicat cum starea mea se agravase în ultimele luni. Viziunea mea era neagră ca fundul unei peșteri adânci, însă ea a știut cum să intre încet cu torța și să înțeleagă ce se întâmpla cu mine. Mi-a luat cartea și a dat ușor din cap.

– Desigur că plângi, poezia este despre relația voastră.

– Care relație? Ce noastră? Despre ce vorbești?

Cu toate că îmi jurase că nu îmi spune nimic despre trecutul pe care am ales sa îl șterg, prietena mea alesese să nu arunce toate lucrurile pe care i le dădusem, toate obiectele care mi-ar fi putut aminti. Și alese să își încalce promisiunea și să îmi spună totul, să mă ajute să îmi recuperez informația pierdută despre trecutul meu, despre mine. La început mi se părea povestea altcuiva, apoi mi-a adus toate obiectele și am început să îmi reintegrez trecutul șters. A fost o revelație, am reîntregit bucățile care lipseau din mine. Mi-am dat seama că trecutul nu poate fi șters din memorie, că el se imprimă în celulele noastre, în ființa noastră completă, în energia noastră vitală. Ceea ce ne doare trebuie conștientizat, înțeles, acceptat și apoi vindecat. Încercând să ștergem ceea ce ne doare, ștergem o parte din noi, ne ștergem șansa de a crelte, de a deveni oameni deplini.

Medicul sorbi din vin și alunecă în visare, pierzând din atenție sunetul televizorului. Trecutul se tot acumulează în clepsidră, la un moment dat va fi tot ceea ce ne rămâne, se gândi el și zâmbi. Cu siguranță vreau să îmi adun cu grijă toate firele de nisip.