Goana după cuvinte

–     Am o cutie mare, plină plină de cuvinte, trebuie să mă grăbesc cu livrarea până la ora șase! Cuvintele sunt teribil de importante, din ele ne formăm frazele care ne ghidează viaţa. Se aştern în faţa noastră şi formează cărări.

Bătrânul platan îşi legăna alene frunzele, mâini de uriaş tolănit la soare. Sub trunchiul mereu umbrit pământul mirosea reavăn. Deși vara își număra scurt zilele rămase, iarba era încă verde și moale ca un covor de lână. Un fuior răscoli frunzele, când o fată trecu grăbită cu o cutie mare în brațe.

–     În fiecare zi îmi îndeplinesc datoria cum se cuvine și livrez cutiile pline. După fiecare livrare, cutiile devin tot mai grele, cuvintele se înmulțesc ca pâinea în cuptor. Sunt bune cuvintele pe care le duc, ele cresc și hrănesc. Mă grăbesc și azi, am o cutie mare și încă multe altele care își așteaptă destinatarul.

Poteca de munte aridă, pietroasă, se completa armonic cu tufe de lavandă și cimbru sălbatic, consolând duritatea ei cu arome visătoare. Cu cât mai zgârcită natura cu ele, cu atât umpleau în ciuda ei aerul cu și mai puternice miresme. O boare liliachie de lavandă se încolăci pe pielea fetei care trecu în grabă cu o cutie mare în brațe.

–     Cuvintele mă aşteaptă dimineaţa lângă o cană aburindă de cafea şi tot ele mă însoţesc la culcare noaptea târziu. Le aud chiar şi când încerc să dorm. Trec ore până le fac să tacă. Mereu au ceva important de spus.

Apa se arunca la vale, sărind peste pietre rotunde și albe, din piatră în piatră ca un broscoi grăbit. Din loc în loc mici cascade adunau sub ele golfuri liniștite, ce lăsau șuvoaiele să respire pe nisipul gălbui. Apele o salutară cu stropi veseli pe fata care trecu peste podeț  în grabă cu o cutie mare în brațe.

–     Nu ai voie să amesteci lacrimi în cuvinte, mi s-a spus. Nimeni nu va aprecia. Mă grăbesc şi am grijă să nu amestec lacrimi sau strigăte în cuvinte. Nici măcar zâmbete copilărești sau mângâieri. Aici nu încap decât cuvinte curate, negru pe alb, fără tonuri de albastru adânc şi nici de roz primăvăratec. Dar ce să fac cu celelalte? ... Dacă încep să alerg poate reuşesc să le scutur de pe umeri. Oricum nu am timp, am de livrat cuvinte. O cutie mare întreagă.

Vântul umflă valurile rotunde și spumoase, iar marea ropotea pietrele de la mal într-o joacă neobosită. Vapoarele se clătinau într-un dans frenetic, o respirație stranie, sus-jos, sus-jos. Doar stâncile, mereu calme, așteptau provocarea ritmică fără să tresare. Fata se opri o clipă, apoi trecu în grabă cu o cutie mare în brațe.