–
Aş vrea să fiu un copac, să arunc toamna târziu toate frunzele uscate, tot
bagajul epuizat de uzură, obosit, să dorm lung şi să mă trezesc primăvara reînnoită,
crudă, gata sa reîncep a trăi.
–
Toate acestea sună foarte poetic, domnisoară, însă realitatea este că odată ce
semnaţi pentru această procedură, practic, memoria dumneavoastră va fi ştearsă.
Selectiv, desigur. Aţi citit cu atenţie contractul pe care vi l-am trimis spre
studiu?
Medicul
o scrută rece şi lipsit de orice empatie. În fiecare zi îi treceau pragul
oameni cu poveştile lor triste. Dacă nu ar fi fost astfel, nu ar fi venit să le
şteargă. De când invenţia fusese patentată şi se deschiseseră sute de cabinete în
lumea întreagă, în fiecare zi era asaltat de cereri de radiere a memoriei.
Pacienţii erau de toate vârstele şi uneori avea senzaţia că îl confundau cu un
psihoterapeut. Începeau mereu prin a-i povesti dureroasele amintiri pe care
vroiau să le şteargă pentru totdeauna din viaţa lor. Devenise agasant, însă
politeţea îi cerea să lase pacienţii să vorbească şi să nu îi întrerupă prea
repede, arătându-le dezinteres.
Desigur,
procedura era mai convenabilă decât terapia, o şedintă de analiză şi fixare a
zonelor de memorie propuse spre radiere, apoi şedinta propriu-zisă de radiere şi
pacienţii scăpau cât ai clipi de orice amintire nedorită. Avusese clienţi de la
copii, până la bătrânei de 8 decade. Cea mai vârstnică pacientă de care îşi
amintea, căci povestea ei îl impresionase, ceruse ştergerea amintirii insuportabile
a unui accident în care îşi pierduse unul dintre copii. Îi devenise viața insuportabilă din cauza durerii si vroia sa își trăiasca ultimele zile ale vieții
împăcată cu ea însăși. Nu i se părea firesc
să rămână în viaţă după ce copilul ei murise și
un teribil sentiment de vinovăție
o chinuise toți anii după evenimentul
tragic.
Medicul
se întreba uneori ce se alesese de pacienți după radiere, însă
nu era în răspunderea lui urmărirea lor post-procedură, iar accesul la dosar nu
îi era permis la acel nivel. Deși se permitea doar stergerea selectiva a memoriei, cu limita strictă în
ceea ce privește durata memoriei afectate, nu exista
vreo restricție anume asupra semnificației
sau importanței amintirilor. Era alegerea liberă a fiecarui individ
să elimine ceea ce dorea din viața și mintea sa.
Oare erau într-adevăr fericiţi după radiere, se întreba el. De vreme ce nu îşi
aminteau nici faptul că trecuseră prin această procedură, nu se întorsese
niciunul să îi spună ce simte sau cum a evoluat viaţa sa după intervenţie.
Auzea doar istoriile triste pe care oamenii nu le mai vroiau în viaţa lor. Apoi
tăcere. O linişte densă şi apăsătoare ca înainte de o ploaie torenţială în miez
de vară.
Se
simţea uneori ca un gunoier. Gunoierul tristeţilor tuturor acestor oameni. La început
suferise împreună cu ei: oameni abuzaţi, maltraţi, bolnavi. Suflete chircite de
regrete. Se bucură împreaună cu ei pentru eliberarea de amintirea durerii. Însă
după ce legislaţia s-a relaxat şi s-a permis liber oricui să îşi radieze
memoria selectiv, treaba a început să devină ridicolă. Radierea amintirilor
neplăcute a devenit un trend, ca mersul la sala de fitness. Compania care
patentase procedura investise într-un marketing agresiv o sumă astronomică, cu
roade pe măsura aşteptărilor.
–
Da, cred că am înţeles foarte bine, spuse ea cu o voce stinsă şi ochii în pământ.
Am înţeles, dar vreau să îl şterg. Trebuie să îl şterg. Restul propoziţiei se
opri în nodul din gât, menit să oprească la timp o izbucnire emoţională nedorită.
Încercă să îşi regleze respiraţia pentru a se linişti.
Medicul
nu mai adăugă nimic explicaţiei, iar privirea sa deveni din sfredelitoare, mai
degraba curioasă; sau poate chiar întrucâtva întelegătoare. O invită dintr-un
gest scurt în camera de analiză, unde o conectă la aparat. Ea ştia bine ce
urmează, iar medicul îi explica din nou că trebuia să încerce să îşi activeze în
minte, cât se poate de detaliat, ceea ce dorea să dispară, pentru ca aparatul să
fixeze „elementele de radiat“.
Pentru
ea nu erau simple „elemente“, ci iadul zilnic, smoala care o transforma cu
fiecare zi mai mult în ceva inert, lipsit de viaţă proprie. Nu trebuia să depună
vreun efort pentru a-şi aminti, tocmai de aceea era aici. Era, poate singura scăpare
de chinul insuportabil de a trebui să îşi amintească.
Încercă
să se fixeze pe momentul când l-a cunoscut, petrecerea studenţească, muzica
prea tare, grupul de amici dansând efervescent. Apoi apăru el de niciunde, se
distingea clar de toţi ceilalti. Puţin prea strident, mult prea încrezător în
sine, părea să ignore tot ce nu se ridica la standardele atenţiei sale
selective. Îl studiase îndelung din colţul unde se retrăsese şi nu reuşea să găsească
motivul pentru care i-a atras atenţia. Chiar o agasa atenţia pe care individul
reuşise să i-o acapareze. Enervată pe ea însăşi, simţea că îi ard obrajii şi
palmele îi transpiraseră. Se ridică dintr-o dată, pornind spre uşă, grăbi pasul
pe lângă el cu capul în pământ, când el o prinse dintr-o data de încheietura mâinii
şi privirile li se întâlniră - şi timpul se opri.
–
Bine, am fixat elementul de radiere, puteţi trece mai departe, spuse asistenta.
Recapitulă
cu intensitate primele săptămâni în care fuseseră nedespărţiţi, apoi declinul,
dezinteresul lui, apoi dispariţia, sentimentul de pustiu, durerea. Încercă să
readucă în memoria activă fiecare gest, cuvânt, miros, culoarea hainelor lui,
senzaţia pe care i-o crea părul când i-l mângâia, aroma cafelei de dimineaţa băută
împreună.
–
Gata, am încheiat pentru astăzi, vă aştept peste o săptămână pentru finalizarea
procesului.
Încă
o săptămână după ce tocmai au făcut-o să îşi reamintească fiecare colţişor de
suflet în care el s-a ascuns? Încă o săptămână în care timpul va fugi în
cercuri şi nu va mai avea repere, de este azi sau ieri sau mâine ... Dar fie, măcar
exista încă speranţa că toate se vor termina şi el va dispărea pentru totdeauna.
Iar ea va fi, din nou, doar ea.
–
Vreau să mă regăsesc, cred că m-am pierdut undeva în privirea lui, şi a plecat
cu mine, îi explică prietenei câteva ceasuri mai tarziu, sorbind din ceaiul
fierbinte.
–
Nu inţeleg cum poţi să bei ceaiul atât de fierbinte. Sorry că te întrerup, ştiu
că este important pentru tine, dar nu conteneşti să mă surprinzi. Arde!
–
Este un ritual pentru mine, de când eram copilă şi beam ceai fierbinte în
fiecare seară cu bunica. Doar noi două puteam bea ceaiul atât de fierbinte.
Sorbeam câte puţin din el, puţin de tot, şi fierbinte. Nu mi-am dat seama
niciodată că ar fi ceva neobişnuit. Revenind, vreau să te rog ceva. Trec mâine şi
îţi aduc toate lucrurile care ar putea să îmi amintească de el. Te rog să scapi
de ele cumva. I le trimiţi, le arunci, fă ce vrei, dar să dispară toate!
–
În regulă, am să văd eu ce fac. Eşti sigură că asta vrei?
–
Nu sunt sigură de nimic, dar ştiu precis că nu mai pot trăi aşa, asta e tot.
În
următoarea săptămână trăi un carusel emoţional care îi creă vertij, de parcă nu
doar sentimentele ar fi întors-o pe dos, ci cel mai înalt Montaigne Rousse din
lume. Trecea în decurs de minute de la ură, la nostalgie, abia aştepta să
radieze totul din memorie, apoi era din nou pe punctul de a se răzgândi şi să îşi
apere inima zdrobită ca pe un pui de pisică nou născut.
Dar
sosi ziua. Iar ea nu se opreşte din drum niciodată, îşi repetă din nou. Drumul
duce întotdeauna înainte, da.
Medicul
o întrebă daca se simte bine, căci o regăsi, după o săptămână, palidă şi încercănată.
–
Da, voi fi bine, o auzi spunand mai mult pentru sine.
–
Sunteţi sigură că doriţi să continuăm?
–
Absolut! Trebuie să continuăm! arbora ea o atitudine de siguranţă şi curaj. Era
atitudinea care o ajutase în viaţă să navigheze mereu înainte, oricât de
tulburi ar fi fost apele, şi să iasă la liman, când nimeni nu credea că este
posibil. Convinsese şi de data aceasta şi medicul îi zâmbi cald.
–
Prea bine, să începem! mai auzi ea, apoi o cuprinse un somn ce o purtă într-un
tunel lung, lung, albastru, alb, lung, departe, linişte.
Îşi
amintea uneori de ea şi ochii aceia trişti, se întrebă dacă acum sunt mai
fericiţi, dacă viaţa devenise mai blândă cu ea după acea procedură. Speră să fi
fost aşa, părea o fată draguţă şi sensibilă. Nu ţinea minte prea mulţi pacienţi
din ultima vreme, devenise uituc ca măsură autoprotectivă, însă ea îi rămăsese în
minte, chiar şi după atâţia ani. Avea ceva în privire, care prevestea torente,
o linişte ce nu făcea decât să ascundă furtuna de mai apoi.
Aproape
vărsă paharul de vin roşu pe pantalonii cafenii de in, când o văzu într-o seară
toridă de august la televizor participând la un talk-show. Se părea că între
timp devenise un psiholog cunoscut și activ într-o
vehementă mișcare împotriva procedurii de radiere a memoriei.
–
La început totul părea să fie perfect în viața mea după
radiere. Aveam o viață activă, mereu am fost sociabilă,
cu un cerc larg de prieteni. Apoi încet-încet depresia m-a recucerit în
ghearele ei nemiloase. Am început să nu mai ies, să nu mai vreau să vad pe
nimeni. Îmi venea să plâng adesea, deși nu găseam nici
un motiv real. Simțeam o tristele
adâncă în inima, în corpul meu, în întreaga mea ființă,
însă creierul meu nu putea să îmi ofere nici o explicație.
Nu avea nici un sens! Rațional nu găseam o explicație
pentru starea mea. Nu mai mâncam, îmi luasem concediu și
mă izolasem de oricine încerca să mă ajute. Am avut noroc cu prietena mea cea
mai bună, care a venit să mă caute la momentul potrivit. Eram plânsă de câteva
ceasuri - ar fi greșit să spun bune, căci fuseseră cumplite -
citind un volum de poezie cumpărat recent de la librăria din colțul
străzii. O anume poezie mă zguduise ca un taifun și
nu mă puteam opri din plâns. A sunat la ușă, am deschis,
prietena mea m-a îmbrățișat, mi-a făcut un
ceai, a încercat să mă liniștească, apoi a văzut
cartea. I-am povestit cum nu mă pot opri din citit acea poezie, apoi nu mă pot
opri din plâns, i-am explicat cum starea mea se agravase în ultimele luni.
Viziunea mea era neagră ca fundul unei peșteri adânci, însă
ea a știut cum să intre încet cu torța
și
să înțeleagă ce se întâmpla cu mine. Mi-a luat cartea și
a dat ușor din cap.
–
Desigur că plângi, poezia este despre relația voastră.
–
Care relație? Ce noastră? Despre ce vorbești?
Cu
toate că îmi jurase că nu îmi spune nimic despre trecutul pe care am ales sa îl
șterg,
prietena mea alesese să nu arunce toate lucrurile pe care i le dădusem, toate
obiectele care mi-ar fi putut aminti. Și alese să își
încalce promisiunea și să îmi spună totul, să mă ajute să
îmi recuperez informația pierdută despre trecutul meu,
despre mine. La început mi se părea povestea altcuiva, apoi mi-a adus toate
obiectele și am început să îmi reintegrez trecutul șters.
A fost o revelație, am reîntregit bucățile care lipseau din mine.
Mi-am dat seama că trecutul nu poate fi șters din memorie,
că el se imprimă în celulele noastre, în ființa
noastră completă, în energia noastră vitală. Ceea ce ne doare trebuie conștientizat,
înțeles, acceptat și apoi vindecat. Încercând
să ștergem ceea ce ne doare, ștergem
o parte din noi, ne ștergem șansa
de a crelte, de a deveni oameni deplini.
Medicul
sorbi din vin și alunecă în visare, pierzând din
atenție sunetul televizorului. Trecutul se tot acumulează în
clepsidră, la un moment dat va fi tot ceea ce ne rămâne, se gândi el și
zâmbi. Cu siguranță vreau să îmi adun cu grijă toate
firele de nisip.
