Sâmburele, ascuns în cămașa lui călduță, doarme adânc și visează neîncetat. Își visează rădăcinile - înțelepciune, crengile - poeme, frunzele - săruturi. Își visează zilele când se înalță către mâinile aurii care îl cheamă, mereu îl cheamă, și nopțile șiroind, ca lacrimi de mulțumire. Visează pietrele de care s-a agățat pentru a deveni puternic și vântul rece de toamnă, care îi curăță frunzele veștejite. Sâmburele doarme, dar este deja copac, răzbește furtună, secetă și ger, este pământ și sevă, este aer și soare. Toate sunt în sâmbure. Visează-mă, visează-mă, sâmbure, mereu.
